Vă mai amintiţi de experimentul Milgram? E vorba de acel experiment care dovedeşte că oamenii ar face orice dacă le este spus că aşa trebuie să facă, dacă trebuie să urmeze ordine venite de sus.

Cartea lui Adiga, Ultimul om în turn pare a fi scrisă pe marginea acestui experiment numai că persoana care dă ordinele a reuşit să creeze un plan atît de bun încît a putut să se retragă din joc şi să privească de pe margine cum avariţia sau, mai bine de fapt: nevoia de bani, „are totul sub control”.

Cînd am luat contact pentru prima dată cu scriitorul indian Aravind Adiga a fost prin intermediul Tigrului Alb (The White Tiger), carte premiată cu Man Booker Prize în 2008. Fără a şti prea multe despre autor încercam să îmi imaginez lumea romanului şi o plasasem (după descrierile de început) prin anii 50 – 60. Dar, pe măsură ce citeam, detaliile mă apropiau de zilele noastre, de telefoane mobile şi MacBook-uri, de vitrine opulente şi maşini confortabile. Îmi venea însă foarte greu să combin aceste imagini cu sărăcia îngrozitoare a multor personaje din roman.

În Ultimul om în turn, Adiga îşi continuă prezentarea felului de a trăi în India, mai precis – în Mumbai, şi mai precis – în Vishram Society, o asociaţie de locatari compusă din două blocuri, turnul A şi turnul B. Geografic vorbind, Vishram Society nu se afla într-un cartier de invidat în Mumbai dar avea totuşi potenţial să devină o adresă bună. Majoritatea locatarilor erau vecini de cîteva decenii şi se cunoşteau foarte bine, tolerau ce era de tolerat şi se revoltau cînd era cazul. Toate bune şi frumoase pînă cînd domnul Shah, şeful unei firme de construcţii cu greutate a pus ochii pe asociaţie. Planurile sale pentru următorul său proiect imobiliar numit „noul Shanghai” ar fi devenit realitate în momentul în care clădirile vechii asociaţii ar fi fost înlocuite cu apartamente de lux cu vedere la ocean. Le-a făcut locatarilor o ofertă destul de bună şi s-a bucurat cînd răspunsul primit din partea lor a fost pozitiv. Cu o singură excepţie – bătrînul profesor din turnul A, cunoscut sub numele de Masterji a refuzat să-şi vîndă apartamentul. Şi asta nu pentru că nu ar fi putut trece cu vederea amintirile legate de asociaţie, nu pentru că nu ar fi avut nevoie de bani ci din principiu: faptul că nu voia să se lase intimidat de o firmă de construcţie cu bani şi putere care voia să-l dea afara din propria casă.

Ce urmează e o întreagă serie de intrigi. Cîţiva locatari se hotărăsc să-l susţină pe Masterji, alţii devin furioşi, se ceartă, fac scandal, se urmăresc unii pe alţii, etc.. În cele din urmă, Masterji rămîne din nou singur. De data asta însă nu mai avea de luptat doar cu firma de construcţii ci chiar cu vecinii prieteni şi cu propriul fiu. Ca şi cum întreaga lume s-ar fi întors deodată pe dos.
Cît de departe e dispus să meargă Masterji şi cît de departe vecinii săi?
Adiga ne dezvăluie treptat detaliile care şlefuiesc caracterele personajelor romanului şi deseori se întîmplă să rămînem şi noi, ca cititori, singuri, nemaiştiind pe cine să credem. Corupţia funcţionează nu doar la nivelul instituţiilor ci şi la nivelul individual, oameni care par de treabă se transformă brusc în monştri, canalizînd nedreptăţile societăţii în acţiuni sinistre.

Furia autorului declanşată de birocraţie şi de inechitatea socială se reflectează perfect în această carte, mult mai amplă şi mai nuanţată decît Tigrul alb, reamintindu-ne cît de complexă, dură şi greu de înţeles este viaţa în India zilelor noastre.


Aravind Adiga – The Last Man in Tower. Atlantic Books. 2011