sau:
„something’s rotten in the state(s) of Europe…”

Nu cred ca ar fi prea exagerat dacă Toni Erdmann ar fi avut fraza de mai sus ca subtitlu. Deşi, aparent, filmul este doar despre relaţia dintre un tată şi fiica sa, sîntem invitaţi să ne gîndim şi la felul în care funcţionează societatea europeană, la jocurile de putere de la capul firmelor mari, la marginalizarea dorinţei de a căuta un sens în viaţă, un sens care să nu aibă de-a face cu promovarea la servici sau ceva asemnănător.
Toni Erdmann (un alias de-al lui Winfried Conradi – jucat de Peter Simonischek, un profesor de muzică dintr-un orăşel german) spune către sfîrşitul filmului că „avem aşa de multe lucruri de făcut încît uităm să mai trăim”. Desigur, felul în care trăim trebuie să ni-l alegem singuri chiar dacă uneori avem nevoie de ajutor de la cei din jur pentru a ne „regăsi”.

Dar să o iau de la capăt: la începutul filmului facem cunoştinţă cu Winfried şi ne dăm seama imediat de predilecţia sa pentru glume practice: se deghizează, vorbeşte cu voci diferite şi din buzunarul de la piept nu-i lipsesc niciodata dinţii falşi. Chiar dacă e un tip de treabă, felul în care scenele sînt filmate (cu perioade prelungite de aşteptare din partea celor cu care Winfried interacţionează, de exemplu) îl pun într-o lumină incomodă şi ne-am grăbi să-l categorisim drept… oarecum… „deranjat”. Dar, mi se pare, acesta nu e decît un artificiu introdus pentru a ne scoate din „normal”, din rutina cu care sîntem obişnuiţi nu doar să ne raportăm la alţi semeni ci şi la felul în care ne uităm la filme şi aşteptăm „să se întîmple ceva”, să fim „amuzaţi”.

Ines (Sandra Hüller), fiica sa, lucrează la o firmă de consultanţă şi se află în Bucureşti cînd, într-o zi, se trezeşte cu el la uşă. Nu reuşeşte să-l primescă cu braţele deschise şi caută mereu pretexte să-l trimită înapoi, lucru care nu îi reuşeşte. Dimpotrivă Winfried devine parcă mai hotărît în decizia lui de a rămîne. Aşa ajunge să intre în contact cu lumea fiicei sale şi descoperă că e o lume superficială, sexistă, lipsită de scrupule. După o vreme ajunge să îşi întrebe fiica dacă asta este viaţa pe care şi-a dorit-o. „Desigur!”, vine răspunsul. Nici nu se putea altfel: atît timp cît eşti într-un sistem nu reuşeşti să vezi sistemul. Singura soluţie trebuie să fie ieşită din comun, trebuie să zguduie întreg establishment-ul. Şi, culmea, soluţia vine de la însăşi Ines într-un mod neaşteptat, extrem de hilar dar totuşi profund.

Urmărindu-l pe Winfried, trecînd de bariera pusă de lipsa de convenţionalitate a personajului, după o vreme, chiar ajungem să simpatizăm cu el. Amestecîndu-se peste tot, prin toate straturile sociale (purtînd discuţii cu un şef de firmă internaţională dar şi cu un unchiaş pe undeva la ţară), nefiindu-i jenă de ce-ar spune cei din jurul său, inventînd tot soiul de caractere, unele mai neverosimile decît altele (pozînd drept ambasadorul Germaniei în România sau ca expert în explorările petroliere), reuşind astfel să provoace nu doar umor ci şi nesiguranţă.

Maren Ade, regizoarea filmului a avut parte de un Winfried propriu, caracterul fiind inspirat de tatăl ei, un glumeţ înnăscut, purtînd din cînd în cînd dantură falsă şi făcînd tot soiul de farse. Deşi filmul a fost turnat destul de repede, Maren Ade a trebuit să îşi croiască drum prin vreo 120 de ore filmate cu zeci de „take”-uri pentru fiecare scenă.

După părerea mea, filmul merită văzut. Cele două ore şi jumătate trec repede, fiind punctate constant de scene comice (care explodează către sfîrşit) dar care aduc cu sine, de fiecare dată, noi dificultăţi, unghiuri diferite prin care să evaluăm acţiunile personajelor principale.


Titlu: Toni Erdmann
Regia: Maren Ade
Cu: Peter Simonischek, Sandra Hüller
Durată: 162 minutes