Moonlight e o bijuterie mică, un conglomerat de emoţii neşlefuite, o apoteoză a singurătăţii. De-a lungul celor aproape două ore avem ocazia să-l urmărim pe Chiron în trei stagii ale vieţii sale (jucat de Alex Hibbert / Ashton Sanders / Trevante Rhodes).

Luăm cunoştinţă cu el la o vîrstă fragedă cînd era încă un copil mic şi din cale afară de timid, agresat şi fugărit de o gaşcă de cartier. Un străin (Juan – Mahershala Ali), traficant de droguri, îl ia sub aripa lui şi, chiar dacă împreună cu prietena sa încearcă să-i ofere ceea ce îi lipsea – un tată, o mamă şi încredere, Little, cum era poreclit, rămîne distant. Paula (Naomie Harris), mama lui biologică se dovedeşte a fi dependentă de droguri, trăind într-o lume a ei, folosindu-l chiar pentru pune mîna pe nişte bani.
Apoi, îl întîlnim pe Chiron ca adolescent, la şcoală, încercînd din nou să facă faţă unor bullies. Neajunsurile copilăriei, se vede bine, şi-au pus amprenta pe viaţa sa socială – incapabil de prietenie, mereu retras şi tăcut, încearcă să supravieţuiască emoţional şi are parte de un episod de intimitate neaşteptat alături de un coleg. Bucuria (aproape derutantă) însă nu durează mult şi pe cît de abrupt a început, pe atît de abrupt se termină, aducînd cu sine şi contactul nefericit cu poliţia.
După vreo zece ani Chiron îşi spune Black, e total schimbat fizic, a ajuns să vîndă droguri şi păstrează distanţa faţă de locurile în care a copilărit. Relaţia cu mama sa nu s-a îmbunătăţit, chiar dacă acesteia îi pare rău de greşelile pe care le-a făcut şi pare a se găsi acum pe drumul bun. Şi, după un apel telefonic neaşteptat, se întîlneşte cu fostul coleg de şcoală, încearcă să discute cu el şi să repare ce a fost stricat în trecut.

Da, nu pare mult, dar asta e întreaga poveste. O poveste în care nimeni nu vorbeşte prea mult, o poveste în care emoţiile nu sînt… explicate, cîntărite sau evaluate. Singurătatea caracterului principal e sfîşietoare şi imaginea lumii în care trăieşte e dezolantă. Ce fel de viaţă a reuşit să îşi construiască, la ce se gîndeşte cînd nu merge cu maşina ascultînd muzică dată tare, nu ni se spune. Dar ne putem imagina, desigur. Ni se dă mînă liberă la improvizaţie şi rămîne de noi să ne descurcăm şi ori să luăm calea stereotipurilor ori să plăsmuim ceva inedit.

Cîteva găselniţe interesante (cum ar fi scenele în care un actor priveşte în cameră cîteva secunde lungi ca şi cum ar conştientiza faptul că este urmărit, sau cum imaginilor naturii frumoase cu marea albastră, cu soare şi iarbă verde sînt contrapuse destinele deprimante ale oamenilor din jur) nu au decît să adauge calităţii filmului.
Cei trei actori care îl încarnează pe Chiron nu s-au întîlnit de-a lungul filmărilor. A fost ideea regizorului (Barry Jenkins) să-i lase pe fiecare să aleagă drumul potrivit pentru a exprima cît mai bine caracterul pe care îl aveau de jucat. Şi pentru că tot veni vorba de asta, regizorul şi scenaristul (Tarell Alvin McCraney), chiar dacă au crescut în acelaşi cartier în Miami, nu s-au întîlnit decît cu ocazia producerii filmului şi au descoperit imediat o sumedenie de lucruri în comun.

Cu un buget de un milion şi jumătate de dolari (care, în branşă, e aproape nimic) au reuşit să creeze un film excelent iar faptul că au luat şi Oscarul pentru cel mai bun film e un bonus, bănuiesc, nesperat.


Moonlight (2016)
Regizor: Barry Jenkins
Scenarist: Tarell Alvin McCraney
Durată: 111 min