A prosperat pe baza unei singure însuşiri speciale, o găselniţă ce îi permitea să înşele compania de electricitate încetinind turaţia contoarelor, cu aşa o precizie încît clienţii săi puteau să specifice pînă la suta de rupii cît voiau să economisească lunar. În deşertul ăsta pakistanez, dincolo de Multan, unde fîntînile din tuburi aveau pompe ce mergeau zi şi noapte, descoperirea lui Nawab eclipsa pînă şi piatra filosofală. Unii credeau că folosea magneţi, alţii uleiuri speciale, cioburi mici de porţelan sau o substanţă pe care o găsise în stupii de albine. Scepticii susţineau că avea o înţelegere cu cel care citea contoarele. În orice caz, şiretlicul lui îi aducea un venit garantat, atît în afara cît şi în ferma patronului său, domnul K.K. Harouni.

Ferma se întindea de-a lungul unui drum îngust şi plin cu gropi construit prin anii ’70 cînd Harouni încă avea un cuvînt de spus în birocraţia din Lahore. Deşertul galben-portocaliu, uneori alb ca sarea se furişa printre cîmpuri cu trestie de zahăr, printre livezi de mango, trifoi şi grîu, udate bine de fîntînile cu tuburi întreţinute de Nawabdin electricianul. Dimineaţa era de obicei chemat din cauza vreunei pompe stricate şi mergea de ici colo călare pe bicicleta lui cu antene legănînde şi împodobită cu flori de plastic. Uneltele sale (inclusiv un ciocan greu cu cap rotund) erau îngrămădite într-o geantă de piele unsuroasă prinsă de ghidon. Cei care munceau pe cîmp şi administratorul local aşteptau răcorindu-se sub un smochin plantat în urmă cu mulţi ani exact pentru a face umbră fîntînii. “Fără ceai, fără ceai”, insista el, refuzînd ceaşca aburindă.
Cu ciocanul atîrnîndu-i la brîu ca toporul vreunui sălbatic, Nawab intră în încăperea uleioasă ce adăpostea pompa şi motorul electric. Linişte. S-a aşezat pe vine. Bărbaţii s-au făcut ciorchine în jurul uşii pînă cînd el a început să strige că are nevoie de lumină. S-a apropiat de obiectul ofensator cu precauţie dar deja puţin enervat, s-a învîrtit de jur împrejur, l-a împins puţin, a început să fie mai degajat cu el, mai intim, a băut ceai alături de el şi în cele din urmă a început să îl deşurubeze. Cu şurubelniţa lui tocită şi lungă, un adevărat levier cu care putea să crape şi pietre, a desfăcut carcasa ce ascundea vintrele maşinii. Un şurub s-a desfăcut şi a aterizat undeva în partea întunecoasă a încăperii. Cu ciocanul în mînă, a administrat o lovitură dibace. Dar intervenţia a eşuat. Pe gînduri, a cerut ca unul din ajutoarele prezente să caute o bucată de piele groasă şi să adune clei de la un copac de mango din apropiere. Şi aşa întreaga zi, pînă după amiaza cu Nawab încercînd un lucru după altul, încălzind ţevile, răcindu-le, îmbinînd cabluri, scurt-circuitînd întrerupătoare şi siguranţe. Şi, cumva, spre satisfacţia geniului său improvizator, pompele continuau să funcţioneze.

Din păcate sau din fercire, Nawab s-a căsătorit devreme cu o femeie foarte drăguţă, pe care o adora, dar care avea darul unei fertilităţi de nedepăşit. Şi a început să aducă pe lume un copil după altul, la nu mai puţin de nouă luni distanţă dar nici prea departe. Şi toţi copii erau fete pînă cînd, în cele din urmă, a primit şi un mult aşteptat fiu. Un set de douăsprezece fete de la una care abia a început să meargă pînă la una de unsprezece ani şi băieţelul. Chiar dacă ar fi fost guvernatorul Punjabului, zestrea fetelor tot l-ar fi adus la sapă de lemn. Pentru un electrician şi un mecanic, nu contează cît de iscusit, nici măcar nu şi-a pus problema să le mărite pe toate. Nici un creditor cu capul pe umeri nu i-ar fi împrumutat bani, oricît de mare ar fi putut să fie dobînda, pentru a cumpăra lucrurile necesare – pentru fiecare fată, paturi, un dulap, cufere, ventilatoare electrice, farfurii, şase costume pentru ginere, şase pentru mireasă, poate un televizor, şi aşa mai departe.
Altul în locul lui şi-ar fi înălţat mîinile la cer, dar nu Nawabdin. Faptul că avea doar fete era un adevărat impuls pentru geniul său şi în fiecare dimineaţă se uita cu satisfacţie în oglindă, ca la un războinic pus pe fapte mari. Nawab ştia, desigur, că trebuia să multiplice sursele sale de venituri – salariul de la K.K. Harouni pe care îl primea pentru că avea grijă de fîntîni nu i-ar fi fost nici pe departe de-ajuns. A pus la punct o moară micuţă de cereale într-o cameră separată, care funcţiona cu un motor cu care se certa în mod regulat. A încercat ceva cu crescutul peştilor, într-un iaz minuscul la marginea proprietăţii stăpînului său. Cumpăra radiouri stricate, le repara şi apoi le vindea. Nu ezita nici măcar atunci cînd era vorba de reparat ceasuri, deşi nu a avut succes deloc pe direcţia asta şi s-a confruntat mai mult cu plîngeri decît cu laude, de vreme ce nici un ceas pe care s-a apucat sa-l desfacă nu a mai fost în stare să funcţioneze normal.

… Harouni a devenit familiar cu omul acesta omniprezent care nu doar îl însoţea de cîte ori mergea pe cîmp la inspecţie, dar de dimineaţa pînă seara era de găsit stînd pe patul stăpînului reparînd lustra, sau la baie, învîrtind ceva la boiler. În sfîrşit, într-o seară, la vremea ceailui, măsurînd cu grijă momentul psihologic, Nawab a întrebat dacă poate să spună ceva. Proprietarul, care îşi pilea bucuros unghiile în faţa focului din şemineu, i-a spus să-i dea drumul.
“Domnul meu, după cum bine ştiţi, moşia dumnevoastră se întinde de aici pînă la Indus şi dumneavoastră aveţi exact 17 fîntîni, iar cel care are grijă de aceste 17 fîntîni e un singur om, slujitorul dumneavoastră. În serviciul dumneavoastră m-am pricopsit cu părul asta cărunt” – şi aici şi-a înclinat capul să se vadă firele cărunte mai bine – “şi acum nu mai pot să îmi fac datoria cum trebuie. De-ajuns e de-ajuns, domnul meu. Vă rog, scuzaţi-mi şubrezenia. Mai bine o casă întunecoasă şi flămînzi dar mîndri pe dinăuntru, decît ruşine la lumina zilei. Vă rog, lăsaţi-mă să plec, stăpîne.” Bătrînul obişnuit cu soiul acesta de discursuri, deşi nu mereu aşa de înflorite, a continuat să îşi pilească unghiile şi aştepta să se oprească adierea de vînt.
“Ce s-a-ntîmplat, Nawabdin?” “Întîmplat, domnul meu? Ce ar putea să se întîmple atîta timp cît sînt în serviciul dumneavoastră? V-am mîncat sarea de atîţia ani. Dar, stăpîne, la vîrsta mea pe bicicletă, cu picioarele mele bătrîne şi cu toate rănile cu care m-am pricopsit ori de cîte ori vreun utilaj a căzut peste mine – nu mai pot să pedalez ca mirele de la o fermă la alta, aşa cum puteam la început cînd am avut norocul să mă angajaţi. Vă rog, domnul meu, lăsaţi-mă să plec!” “Şi care ar fi soluţia?”, a întrebat Harouni gîndindu-se că ar trebui să dea lucurile pe faţă. Nu l-ar fi interesat ce decizie ar fi luat dar nu avea chef să îşi altereze confortul personal – un lucru de foarte mare importanţă pentru el. “Păi, stăpîne, dacă aş avea o motocicletă, aş putea să încerc să ţin pasul, cel puţin pînă voi pregăti vreun bărbat mai tînăr.” Recolta a fost bună în anul acela, Harouni se simţea mărinimos în faţa şemineului, şi aşa în sila managerilor moşiei, Nawab a primit o Honda 70 nou-nouţă. A reuşit chiar să primescă şi o alocaţie pentru benzină.

Motocicleta i-a îmbunătăţit statutul, i-a dat mai multă greutate, aşa încît oamenii au început să-i spună “Unchiule” şi să-i ceară părerea despre mersul lumii, despre lucruri de care nu avea nici un habar. Acum putea ajunge mult mai departe, lărgindu-şi aria de activitate. Dar cel mai important, acum putea să petreacă fiecare seară alături de soţia sa, care de atîta timp îl ruga să nu rămînă peste noapte la fermă ci alături de sătucul familiei sale din Firoza unde, de asemeni, ar fi putut să se ocupe de educaţia cel puţin a celor două fete mai mari. Un drum lung şi drept mergea de la staţiunea hidrotehnică din apropiere de Firoza pînă departe, la Indus, trecînd prin mijlocul moşiei lui Harouni. Drumul a fost pe vremuri o şosea importantă. Cu vreo sută cincizeci de ani în urmă, un prinţ a trecut pe acolo mergînd spre-o nuntă sau o înmormîntare şi i-a fost atît de cald încît a poruncit ca pe marginea drumului să fie plantaţi palisandri pentru ca toată lumea să se poată adăposti de torpoarea verii. Vreo cîteva ore mai tîrziu a uitat deja de porunca dată şi peste vreo cîţiva zeci de ani şi el a fost uitat, dar copacii au rămas în picioare, enormi, unii deja uscaţi, rămaşi fără coajă şi frunziş, ca nişte stafii. Nawab aproape zbura cu motocicleta lui nouă cu sacoşe şi punguliţe atîrnînd de pe ghidon sau orice altă protuberanţă şi aşa încărcat cum era, cînd sărea peste vreun dîmb, vehiculul său părea să dea dintr-un soi aripioare vestigiale; cu faţa lui zîmbitoare, rulînd către cine ştie ce fîntînă care avea nevoie de serviciile sale, cu urechile aproape înfundate de vînt, radia optimism ori de cîte ori oprea motorul şi se dădea jos.

[Într-o noapte, mergînd spre casă], a încetinit cînd a ajuns lîngă staţiunea hidroelectrică, ascultînd zgomotul apei năvălind printre gratiile de fier. Un bărbat a ieşit din spatele unui stîlp fluturînd o lanternă în stînga şi în dreapta, făcîndu-i semn lui Nawab să se oprească. “Frate,” a strigat bărbatul peste zgomotul motorului, “ia-mă pînă în oraş. Am treabă acolo şi-s în întîrziere.” Ciudat să aibă treabă la ora asta tîrzie, s-a gîndit Nawab, lumina roşie din spatele motocicletei înconjurîndu-i pe-amîndoi. Erau departe de orice casă. La vreun kilometru şi jumătate era doar un sătuc micuţ, Dashtian, înghesuit la marginea drumului – şi pînă acolo, nimic. S-a uitat la bărbat.
“De unde eşti?”. Bărbatul s-a uitat direct la dînsul, cu faţa trasă, palidă însă fermă: “Din Kashmor. Te rog, nu am mai văzut pe nimeni de-o oră întreagă. Am fost pe drumuri toată ziua.” Kashmor, s-a gîndit Nawab. Din districtul sărac de peste apă. În fiecare an, oamenii de acolo vin la cules mango la Dunyapur şi la alte ferme dimprejur. Lucrează aproape pe gratis şi sînt trimişi acasă imediat ce se încheie sezonul. Bărbaţii pun atunci de o petrecere, una micuţă, punînd mînă de la mînă să cumpere un bivol. Nawab a trecut pe acolo de cîteva ori şi de fiecare dată a fost primit ca un oaspete de seamă, stînd la masă cu ei şi mîncînd orezul sărat, presărat cu bucăţele de carne.
I-a zîmbit bărbatului şi a făcut semn cu bărbia “Bine, atunci aşează-te în spate!”
Şi a luat-o din loc printre palisandri căutînd să ţină motocicleta în echilibru cu noua încărcătură.

După vreo cîteva sute de metri, bărbatul i-a strigat în ureche, “Stop!”
“Ce s-a-ntîmplat?”, Nawab abia îl putea auzi, cu zgomotul vîntului în urechi. Bărbatul l-a împuns cu ceva tare între coaste. “Am un pistol, am să te-mpuşc!” Speriat, Nawab a frînat brusc şi a sărit de pe motocicletă, iar aceasta a căzut pe-o parte cu tot cu străin. Carburatorul s-a deschis, motorul a mai mers preţ de-un minut, roata din spate se învîrtea convulsiv pînă cînd pompa de benzină s-a golit, după care a dongănit scurt şi s-a oprit.
“Ce faci omule?”, s-a bîlbîit Nawab. “Am să te-mpuşc dacă nu te dai deoparte,” a spus hoţul ridicîndu-se în genunchi, ţinînd pistolul aţintit. Învăluiţi în întuneric şi praf, stăteau lîngă motocicleta căzută din care se scurgea benzina, picătură după picătură. În canalul de la marginea drumului apa făcea vîrtejuri mici şi gîlgîia printre stuf. Cînd i s-au obişnuit ochii, Nawab a putut să vadă că bărbatul îşi lingea o tăietură în palma unei mîini, ţinînd pistolul în mîna cealaltă. Iar cînd a încercat să ridice motocicleta, Nawab s-a apropiat şi la atins pe umăr.
“Ţi-am spus că te omor!” Nawab şi-a împreunat mîinile şi a început să-l implore: “Te rog, am copii mici, fetiţe, treisprezece copii. Pe cuvînt treisprezece. Am vrut să îţi dau o mînă de ajutor. Te duc pînă la Firoza şi n-am să suflu o vorbă nimănui. Nu-mi lua motocicleta, asta-i pîinea mea cea de toate zilele. Sînt şi eu un om ca tine, şi sărac aşa ca tine.”
“Ţine-ţi gura!” Fără să gîndească prea mult, Nawab s-a repezit să-i ia pistolul dar a dat greş. Dînd drumul motocicletei bărbatul a făcut un pas înapoi şi l-a împuşcat în vintre.
Nawab a căzut la pămînt, ţinîndu-se cu amîndouă mîinile de rană, complet surprins, şocat, ca şi cum ar fi primit o palmă din senin.
Bărbatul a tras motocicleta mai departe de trupul lui Nawab, a ridicat-o, s-a urcat pe ea şi a încercat să o pornească. Era înnecată şi, nepricepîndu-se, nu ştia ce să facă. Învîrtea de accelerator, fără să ştie că asta de fapt înrăutăţea situaţia. De cum au auzit împuşcătura, cîinii din Dashtian au început să latre, răsunînd convulsiv în bătaia vîntului.
Nawab, întins la pămînt a crezut că şi-a dat viaţa. Cerul luminat de o lună palidă se legăna în stînga şi-n dreapta printre crengile palisandrilor, ca apa într-o găleată. A căzut cu un picior îndoit sub el iar acum şi l-a îndreptat. Mîna cu care îşi pipăia rana era acoperită de sînge cleios. “Dumnezeule, mamă, dumnezeule…”, gemea încet, aproape ritmic. S-a uitat la bărbatul care stătea acum cu spatele la el, vulnerabil, apăsînd sălbatic pedala motocicletei, la doar cîţiva metri de el. Nawab nu putea să privească cum va rămîne fără ea.
S-a ridicat şi a păşit cu greu spre bărbat, s-a aruncat asupra lui, l-a împins la pămînt. Adversarul s-a rostogolit, l-a lovit pe Nawab şi a sărit în picioare. Cu pistolul în mînă, la capătul braţului întins a apăsat pe trăgaci de cinci ori, unu, doi, trei, patru, cinci, cu Nawab privindu-l incredul, uitîndu-se la flăcările mici pe care revolverul le scuipa de fiecare dată. Bărbatul nu a folosit în viaţa lui o armă de foc, doar o singură dată, cînd a încercat pistolul, pentru a vedea dacă funcţionează, atunci cînd l-a cumpărat de la contrabandist. Nici măcar nu se gîndea să ţintească la cap sau la corp aşa că trăgea înspre picioare. Ultimele două gloanţe au dat pe-alături cu mult, împroşcînd drumul cu praf. Iar apoi a ridicat din nou motocicleta, a împins-o cîţiva zeci de metri respirînd cu greu şi a încercat să o pornească. Dinspre Dashtian se putea vedea o torţă apropiindu-se în grabă. Bărbatul a lăsat motocicleta şi a fugit ascuzîndu-se într-un pîlc de stuf de la marginea drumului.
Nawab a rămas nemişcat. Primul glonţ i s-a părut aproape ca o înţepătură, dar acum durerea era din ce în ce mai mare. Simţea cum sîngele cald i se prelingea pe picioare. I s-a părut că totul era calm. În depărtare lătrau nişte cîini iar greierii cîntau în jurul său aproape la unison. Dincolo de canal, în livada cu mango, nişte ciori începuseră să croncănească şi s-a întrebat de ce oare fac atîta zgomot noaptea. Poate că s-ar fi urcat vreun şarpe în copacul unde îşi au cuibul. Peşte proaspăt din Indus era descărcat deja la ora asta la piaţă şi şi-a amintit că voia să cumpere vreo cîţiva pentru cina din ziua următoare. Cum durerea creştea şi-a amintit de mirosul de peşte prăjit.
Doi oameni din sat au ajuns lîngă el, respirînd cu greu.
“O, doamne, l-au omorît! Cine e?”, a strigat unul din ei. Celălalt a îngenunchiat uitîndu-se cu atenţie.
“E Nawab, electricianul din Dunyapur.” “Nu-s mort”, a strigat Nawab fără să-şi ridice capul. “Ticălosul e chiar aici, în stuf.” Unul din bărbaţi avea o puşcă de vînătoare. A făcut un pas înainte ţintind către pîlcul de stuf, a tras un foc, a încărcat şi a tras din nou. Nici o mişcare.
“S-a dus”, a spus cel care rămăsese lîngă Nawab, ţinîndu-l de mînă. Bărbatul cu puşca a încărcat din nou şi, atent, s-a apropiat de stuf, cu arma înainte. Ceva s-a mişcat şi el a tras. Hoţul a căzut în faţa stufului. “Mamă, mamă, ajutor!” a început să strige, ridicîndu-se în genunchi. Cel cu arma s-a apropiat de dînsul l-a lovit în spate cu patul puştii după care l-a tras grosolan de guler şi l-a dus la mal. I-a ridicat cămaşa şi a văzut că a încasat o mulţime de alice, găuri mici, negre din care se scurgea sînge. Din gură, îi curgea saliva necontenit.
Între timp, celălalt bărbat a pornit motocicleta împingînd-o pe drum în jos băgată în viteză. Strigînd că va aduce ajutor, bărbatul a dispărut imediat, iar Nawab s-a gîndit că ar fi trebuit să folosească ambreiajul cînd a schimbat viteza. “Vrei o ţigară, unchiule?”, l-a întrebat bărbatul cu puşca oferindu-i un pachet. Nawab a dat moleşit, aproape imperceptibil din cap. “La naiba, uită-te la mine!”
Luminile unui pick-up s-au materializat aproape de canal şi zvîcneau pe drum. Şoferul şi ceilalţi doi oameni i-au pus pe Nawab şi pe hoţ în remorcă şi i-au dus la Firoza, la o clinică mică, privată, administrată de un farmacist dar care avea o clientelă imensă atrasă de stilul său neceremonios şi sigur şi de succesul la vindecarea bolilor prevalente, de fiecare dată cu ajutorul aceloraşi medicamente.

Clinica mirosea a dezinfectant şi fluide corporale, un miros greu, dulceag. În cameră erau patru paturi, luminate timid de un tub de neon. Cum l-au adus înăuntru, Nawab era conştient şi chiar încordat, uitîndu-se la pata ruginie de sînge de pe cearşafurile mototolite. Farmacistul, care locuia deasupra clinicii, a coborît avînd pe el doar un maieu şi chiloţi. Părea foarte calm, poate chiar ceva supărat că a fost deranjat.
“Pune-i pe paturile alea”. “As-salaam uleikum, doctore Sahib”, a spus Nawab, ce se simţea ca şi cum ar fi vorbit cu cineva aflat foarte, foarte departe. Farmacistul părea să fie un om extrem de important şi solemn şi Nawab i s-a adresat vorbind formal. “Ce s-a-ntîmplat, Nawab?” “A încercat să-mi fure motocicleta, dar nu l-am lăsat.” Farmacistul i-a desfăcut şalvarii, a luat o cîrpă şi l-a şters de sînge şi a început să împungă cu degetul în jurul rănilor în timp ce Nawab, ţinîndu-se cu mîinile de marginea patului, încerca să nu urle de durere. “Vei trăi”, a spus.
“Ai noroc, omule. Toate gloanţele te-au lovit doar în josul corpului.” “Au lovit şi…” Farmacistul l-a tamponat cu cîrpa mai departe. “Nici măcar, cu ajutorul lui dumenzeu!”
Hoţul, care nu contenea să scuipe sînge, a fost sigur atins la plămîni.
“Nici să nu vă chinuiţi să-l duceţi la poliţie pe ăsta”, a spus farmacistul. “E un om mort.” “Vă rog”, a început să se roage, încercînd să se ridice puţin. “Aveţi milă de mine. Sînt şi eu un om.” Farmacistul s-a dus în biroul de alături şi a scris numele medicamentelor de care avea nevoie, trimiţîndu-i pe cei doi săteni la un dispensar în josul străzii.
“Spune-i că e vorba de Nawabdin, electricianul. Spune-i că-şi va primi sigur banii.”

Nawab a reuşit acum să se uite pentru prima dată la hoţ. Perna patului său era pătată de sînge şi el horcăia mereu, ca şi cum avea nasul înfundat. Gîtul său lung şi subţire atîrna strîmb pe-un umăr şi părea dislocat. Nu era un băiat, aşa cum a crezut ci mai în vîrstă, cu pielea închisă la culoare, cu ochii adînciţi în orbite, cu dinţii îngălbeniţi de tutun, proeminenţi, ieşind de sub buze de fiecare dată cînd trăgea aer.
“Ţi-am făcut rău”, i-a spus lui Nawab vlăguit. “Ştiu asta. Nu ştii ce viaţă duc eu, aşa cum nici eu nu ştiu cum trăieşti tu. Nici eu nu ştiu cum am ajuns aici. Poate că eşti un om sărac, dar eu sînt şi mai sărac ca tine. Maică-mea e bătrînă şi oarbă, trăieşte într-o mahala în afara Multanului. Spune-le să mă ajute, spune-le şi or s-o facă.” A început să plîngă fără să-şi şteargă lacrimile ce se scurgeau lăsînd dîre pe faţa lui sumbră. “Du-te naibii!”, i-a răspuns Nawab întorcîndu-i spatele. “Bărbaţi de soiul tău sînt buni la spovedit. Mi-ar fi ajuns copiii pe stradă, cerşetori.” Hoţul respira cu greu, mişcîndu-şi degetele de-a lungul corpului. Farmacistul s-a dus să caute ceva şi i-a lăsat singuri.
“Tocmai au spus că-s pe moarte. Iartă-mă pentru ce ţi-am făcut. Am crescut cu bătăi şi şuturi şi n-am avut niciodată îndeajuns de mîncat. N-am avut niciodată nimic al meu, pămînt, casă, femeie, bani, nimic, niciodată. Ani de zile am dormit pe platformele din staţia de tren din Multan. Fă-o pentru maică-mea. Iartă-mă. Nu mă lăsa să mor aşa. Iartă-mă!” A început să fonfăie şi să tuşească şi apoi să sughită. Dezinfectantul începuse să-i miroase bine lui Nawab. Podeaua părea să strălucească. Lumea părea să se lărgească. “Niciodată. Nu am de gînd să te iert. Ţi-ai trăit viaţa cum ai vrut. Eu mi-o trăiesc pe-a mea. La fiecare colţ de drum eu am luat-o pe unde trebuie, tu nu. Uită-te la tine, ce ai ajuns, cu sînge în jurul gurii. Nu crezi că asta e judecata ta? Nevastă-mea şi copiii mi-ar fi ajuns să cerşească pe stradă şi tu? Tu mi-ai fi vîndut motocicleta pentru a-ţi plăti vreo cîteva mîini nenorocoase la un joc de cărţi cu nişte poşircă de casă alături. Dacă n-ai fi aici acum, ai fi deja de-a lungul rîului în vreo sală de joc.” “Te rog, te rog, te rog”, spunea bărbatul, de fiecare dată mai încet pînă cînd a rămas tăcut uitîndu-se la tavan. “Nu-i adevărat”, a murmurat. După ceva timp s-a încordat de vreo cîteva ori scurt şi apoi a murit. Farmacistul care se întorsese deja şi îi curăţa rănile lui Nawab nici nu a încercat măcar să îl ajute. În sinea sa, Nawab s-a gîndit la ce-a spus omul de lîngă el şi la cum a murit, se simţea ca o pasăre ţopăind în jurul unui lucru strălucitor, avînd de gînd să-l ciugulească. Dar apoi s-a oprit. S-a gîndit cum şi-a apărat motocicleta şi la mîndria de a o fi apărat. Simţea cum creşte. Şase gloanţe, şase monezi aruncate, de şase ori norocos, nici unul nu l-a răpus, nu pe el, nu pe Nawabdin electricianul.


Daniyal Mueenuddin este un autor pakistanez/american. Pentru volumul său de povestiri In Other Rooms, Other Wonders, a primit The Story Prize şi Commonwealth Writers’ Prize, alături de alte premii şi menţiuni. Nawabdin Electricianul este prima povestire din volum.

Daniyal Mueenuddin – In Other Rooms, Other Wonders, Norton, 2009.