Nu e greşeala mea aşa că nu puteţi să-mi reproşaţi mie ceva. Nu s-a întîmplat din cauza mea. Nu sînt eu de vină. Nu trecuse mai mult de-o oră de cînd au scos-o dintre picioarele mele pentru a-mi da seama că ceva e în neregulă. Că s-a întîmplat ceva rău. Era aşa de neagră că mă băga în sperieţi. Neagră ca noaptea, neagră ca cei din Sudan. Pielea mea e deschisă la culoare, aurie chiar, cum se spune aici, şi părul meu e neted. La fel e şi tatăl Lulei Ann. Nimeni din familia mea nu are nici pe departe o astfel de culoare. Ca smoala, pe cuvînt! Deşi părul ei e neted, e şi puţin ondulat, cum am văzut pe la triburile alea în pieile goale, de prin Australia. Ai crede că a făcut un pas înapoi. Dar înapoi către ce? Dacă aţi fi văzut-o pe bunică-mea! Toţi credeau că e albă. S-a măritat cu un bărbat alb şi nu le-a spus nimic copiilor. Iar toate scrisorile pe care le primea de pe la mai ştiu eu ce mătuşă, le trimitea înapoi fără să le deschidă. În cele din urmă au înţeles că nu are rost să mai încerce şi au lăsat-o baltă.

Mai toţi mulatrii şi cei care aveau doar un sfert de negru în ei făceau la fel la vreme aia - dacă aveau părul cum trebuie, desigur. Habar nu ai cîţi albi au sînge de negru în ei! Ce credeţi? Cică douăzeci la sută. Aşa am auzit. Maică-mea, Lula Mae, ar fi putut şi ea să se dea drept albă. Numai că nu a vrut. Şi mi-a spus ce-a avut de suferit de urma deciziei ei. Cînd s-a dus împreună cu taică-meu la Starea Civilă, să se căsătorească, şi a trebuit să pună mîna pe Biblie, a văzut că erau două - una pentru albi şi una pentru negri. Două Biblii! Îţi vine să crezi aşa ceva? Maică-mea făcea menajul la o familie de albi bogaţi. Oameni ce mîncau mîncarea pregătită de ea, pe care îi scărpina pe spate cînd erau în cadă, şi pentru care cine ştie ce alte lucruri intime trebuia să mai facă, dar să pună mîna pe aceeaşi Biblie? Nu...

Poate că unii dintre voi credeți că nu e bine că ne adunăm în grupuri după cum ne este culoarea pielii - cu cît mai deschisă, cu atît mai bine - în cluburi, în cartier, la biserică, în fraternități, chiar și la școlile pentru negri. Dar cum am putea altfel să ne păstrăm demnitatea? Cum am putea evita să fim scuipați la farmacie, să primim coate în coaste la stația de autobuz, trebuind să mergem pe marginea străzii, lăsînd tot trotuarul albilor, trebuind să plătim sacul de hîrtie la magazin pe cînd albii îl primesc gratis? Să nu mai vorbim de înjurături. Am auzit de toate astea și de mult mai multe. Dar pentru că mama era deschisă la culoare nimeni nu a oprit-o cînd voia să probeze pălării sau să meargă la toaletă cînd era în vreun magazin. Iar tata putea să probeze pantofii în partea din față a magazinului și nu undeva în vreo cămăruță din spate. Și nici unul din ei nu ar fi băut apă de la o ciușmea pe care scria Doar pentru negri chiar dacă ar fi murit de sete.

Nu-mi vine s-o spun dar, chiar de la început, de la maternitate îmi era rușine cu Lula Ann. Cînd s-a născut avea o piele palidă, ca orice copil, chiar și cei africani. Dar și-a schimbat culoarea repede. Am crezut că înnebunesc văzînd cum devine neagră-albastruie chiar în fața mea. Poate chiar înnebunisem căci, pentru cîteva secunde, i-am pus o pătură pe față și am apăsat. Dar nu aș fi putut face lucrul ăsta, oricît de mult mi-aș fi dorit să nu se fi născut cu culoarea asta blestemată. Mă gîndisem să o pun într-un orfelinat. Dar îmi era frică să devin o mamă din alea care își lasă odraslele pe scările vreunei biserici. De curînd am auzit de o pereche din Germania, amîndoi albi ca zăpada, care au avut un copil cu pielea închisă la culoare și nimeni nu știa de ce. Gemeni. Cred că erau gemeni, unul alb și unul de culoare. Da' nu mai știu dacă e adevărat. Ce e adevărat e că ori de cîte ori o alăptam nu vedeam decît o corcitură trăgînd din sîn. Am trecut la biberon imediat ce am ajuns acasă.

Bărbatul meu, Louis, lucrează ca însoțitor de vagoane și cînd a ieșit din tură și a venit să ne vadă s-a uitat la mine ca și cum aș fi fost smintită și s-a uitat la copil ca și cum ar fi aterizat aici de pe mai știu eu ce planetă. Louis nu e omul care înjură așa că, atunci cînd a spus "Ce mama mă-sii este asta?" mi-am dat seama că e de rău. Așa a și fost. Şi aşa am început să ne certăm. Din cauza asta ni s-a destrămat şi căsătoria. Am avut parte de trei ani frumoși împreună, dar cînd s-a născut ea, m-a învinovățit pe mine și cu Lula Ann s-a purtat ca și cum ar fi fost o străină, sau poate și mai rău, o inamică. Nici măcar nu a atins-o vreo dată.

Nu am reușit să îl conving că nu m-am încurcat cu nici un alt bărbat în viața mea. Era sigur că-l mințeam. Ne certam și ne certam pînă cînd i-am spus că negreța ei vine din famillia lui. Ceea ce a înrăutațit situația. Așa de tare încît pur și simplu ne-a părăsit și a trebuit să caut un apartament mai ieftin. M-am străduit să găsesc ceva bun. Desigur, nu am luat-o cu mine cînd mă întîlneam cu vreun proprietar, o lăsam cu o verișoară. Iar la plimbare nu o luam prea des pentru că, pe stradă, din cînd în cînd, oamenii se aplecau asupra căruciorului, pregătiți să spună ceva drăguț, dar își ridicau imediat privirea și, încruntați, mergeau mai departe. Un chin, nimic mai puțin. Dacă ar fi fost culorile inversate, măcar m-ar fi luat pe mine de babysitter. Era îndeajuns de greu să fii o femeie de culoare, chiar și una... aurie, și să găsești o locuință în partea bună a orașului. În anii nouăzeci, cînd s-a născut Lula Ann, erau deja legi împotriva dicriminării, dar nici un proprietar nu-și pierdea timpul cu asta. Mereu găseau scuze dacă nu te voiau chiriaș. Am avut noroc cu dl. Leigh, chiar dacă a adăugat șapte dolari la prețul afișat și se urca pe pereți dacă întîrziai chiar și cu un minut cu plătitul chiriei.

I-am spus să mă cheme Dulceață în loc de Mamă sau Mămică. Era mai sigur astfel. Ea fiind așa de neagră și avînd buzele, cred eu, prea groase, spunîndu-mi mie Mama ar fi produs prea multă confuzie. În plus culoarea ochilor e neobișnuită - negri ca pana corbului, cu o nuanță albăstruie, ca de vrăjitoare.

Așa că am rămas doar noi două. Nu cred că e nevoie să vă spun cît de greu e să fii o soție abandonată. Cred că lui Louis i-a părut rău că ne-a lăsat așa pentru că, vreo cîteva luni mai tîrziu, a aflat unde ne-am mutat și a început să ne trimită bani, o data pe lună, chiar dacă nu i-am cerut nimic și chiar dacă nu m-am dus la tribunal din cauza asta. Cu cei 50 de dolari pe care îi primeam în fiecare lună de la el și cu slujba mea la spital, am reușit să ne descurcăm fără ajutorul social. Ceea ce e un lucru bun. Mi-aș dori să nu se mai cheme ajutor social ci, așa cum îi spuneau înainte - asistență. Sună mai bine așa, ca și cum ar fi ceva pe termen scurt, pînă cînd te pui din nou pe picioare. În plus, funcționarii de la ajutor social sînt răi ai naibii. Cînd mi-am găsit o slujbă bună și nu mai aveam nevoie de ei, cîștigam mai mult decît au încasat ei vreodată. Cred că josnicia le umplea portofelul și din cauza asta erau așa de ticăloși cu noi și ne tratau ca pe niște cerșetori. În mod special, cînd se uitau la Lula Ann și apoi la mine, ca și cum aș fi vrut să-i trag pe sfoară. Chiar dacă lucrurile s-au mai îndreptat, tot trebuia să fiu atentă. Foarte atentă la cum o creșteam. Trebuia să fiu strictă, foarte strictă. Lula Ann trebuia să învețe cum să se poarte, cum să-și țină capul în jos și să nu facă scandal. Nu-mi pasă de cîte ori își va schimba numele. Culoarea ei va fi o cruce pe care va trebui să o tragă mereu. Dar nu e greșeala mea. Nu. Nu a fost greșeala mea.

Da, sigur că îmi pare rău cîteodată de cum m-am purtat cu Lula Ann cînd a fost mică. Dar trebuie să vă fie clar că am vrut doar să o protejez. Ea încă nu avea habar cum funcționează lumea asta. Cu pielea de așa o culoare nu are rost să fii încăpățînat sau aprig, chiar dacă ai dreptate. Nu într-o lume în care ai putea să fii trimisă la școala de corecție doar pentru că ai răspuns cam tare sau pentru că te-ai bătut la scoala, o lume în care vei fi ultima angajată și prima concediată. Habar nu avea de asta sau de cum pielea ei i-ar putea speria pe albi sau i-ar face să rîdă sau să vrea să își bată joc de ea. Odată am văzut o fată, poate de vreo zece ani, nici pe departe așa de neagră ca Lula Ann care, trecînd pe lîngă un grup de băieți albi, a ajuns pe jos după ce unul i-a pus piedică. Și pînă și-a adunat lucrurile împrăștiate altul i-a mai dat și un șut în fund care a întins-o iarăși la pămînt. Iar băiețașii se țineau de burtă rîzînd cu hohote. Chiar după ce plecase și era departe, ei se hlizeau cu de nu mai puteau. Aș fi ajutat-o dacă nu aș fi văzut întreaga scenă din autobuz, aș fi scos-o din mîinile gunoaielor ălor de albi. Așa că, dacă nu aș fi învățat-o pe Lula Ann cum trebuie nu ar fi știut că trebuie să treacă de partea cealaltă a străzii ori de cîte ori ar fi văzut băieți ca ăștia. Dar lecțiile pe care i le-am dat s-au dovedit a fi de folosință, pentru că în cele din urmă m-a făcut mîndră nevoie mare.

Trebuie să știți că nu am fost o mamă rea, chiar dacă am fost prea aspră cu singurul meu copil - trebuia să o protejez însă. Trebuia. Și totul din cauza pielii. La început nu am putut să văd dincolo de negreaţa ei, să o descoper pe ea aşa cum era ea și să o iubesc, simplu. Dar o iubesc. Cu siguranță. Și cred că acum înțelege și ea. Cred.

De ultimele două ori cînd am văzut-o arăta, ei bine, arăta uimitor. Îndrăzneață și sigură pe sine. De fiecare dată cînd a venit să mă vadă, uitasem cît de neagră era pentru că își folosea culoarea în avantajul ei, îmbrăcată în haine albe și frumoase.

Mi-a dat o lecție pe care aș fi trebuit să o știu de mai înainte. Cum te porți cu copiii contează. Și, foarte probabil, ei nu vor uita niciodată. Imediat ce a fost în stare, m-a lăsat singură în apartamentul ăla. S-a mutat cît a putut de departe: s-a dichisit bine și a pus mîna pe o slujbă în California. Nu mai sună, nu mai dă p-aici. Îmi trimite bani sau alte alea da' de văzut n-am mai văzut-o de-o grămadă de timp.

Winston House îmi place mai mult decît celelalte case de bătrîni din afara orașului. Mi se par prea mari și prea scumpe. Winston House e ieftină, micuță, familiară, cu 24 de asistente și un doctor care ne vizitează de două ori pe săptămînă. Am doar 63 de ani, sînt prea tînără să fi ieșit la pensie, dar m-am pricopsit cu o boală de oase și am nevoie de asistenă. Plictiseala e mai mare decît șubrezenia sau durerea, dar asistentele sînt drăguțe. Una chiar m-a pupat pe obraz cînd i-am spus că voi deveni bunică. Așa un zîmbet și atîtea complimente încît aș fi putut crede că eram gata de încoronare. I-am arătat scrisorica de la Lula Ann, în fine, ea a semnat-o Bride, dar asta nu e ceva prea important pentru mine. Părea încîntată peste măsură: "Ghici ce s-a-ntîmplat, D.? Sînt așa de bucuroasă să îți pot da de știre că voi avea un copil. Foarte foarte bucuroasă și sper că și tu ești la fel." Cred că entuziasmul ei se referă la copil și nu la tatăl acestuia pentru că nu spune nimic despre dînsul. Mă gîndesc dacă și el e la fel de negru ca ea. Dacă este, nu are rost să își facă probleme așa cum mi-am făcut eu. Lucrurile s-au schimbat de-atunci. Negrii-albaștri sînt peste tot acum - la televizor, în modă, reviste, reclame, chiar si în filme.

De pe plic lipsește adresa expeditorului. Singura explicație e că sînt, în continuare și pentru totdeauna pedepsită pentru felul bine-intenționat și, de fapt, necesar în care am crescut-o. Știu că mă urăște. Singurul lucru ce ne mai leagă e că ea îmi trimite bani. Și trebuie să mărturisesc că mă simt îndatorată pentru banii ăștia. Astfel nu mai trebuie să mă rog, ca vreo cîțiva din pacienții de aici, pentru una sau alta. Dacă am chef să joc solitaire cu cărți noi, atunci îmi cumpăr un pachet și nu trebuie să joc cu cărțilea alea peste măsură de uzate din salon. Și pot să îmi cumpăr crema mea specială pentru față. Dar nu mă fraierește ea. Îmi dau seama că prin banii pe care mi-i trimite îşi permite să păstreaze distanța și, în acelaşi timp, să-şi liniştească conştiinţă.

Dacă par a fi prea sensibilă sau nerecunoscătoare e din cauză că sînt plină de regrete. Toate lucuruile pe care nu le-am făcut sau pe care le-am făcut anapoda. Mi-aduc aminte cînd i-a venit prima dată ciclul și cum am reacționat. Sau cum am strigat la ea cînd s-a împiedicat sau a scăpat ceva din mînă. E drept. Am fost bulversată atunci, la început, iar pielea ei mi se părea de-a dreptul respingătoare. Chiar mă gîndisem la... Mai bine nu. Trebuie să scap de gîndurile alea. Repede. Dar n-are rost. Știu că am făcut ce trebuia să fac pentru ea în acele împrejurări. Cînd m-a părăsit soțul, Lula Ann a devenit o povară, una grea. Dar am dus-o cum trebuie.

Da, am fost aspră cu ea. Sigur c-am fost. Iar cînd avea doișpe, treișpe ani a trebuit să fiu și mai aspră. Cum îmi mai răspundea, cum nu mînca ce-i făceam de mîncare, cum pierdea ore în șir doar pieptănîndu-se! Iar cînd îi făceam codițe, mergea la școală și îl despletea. Nu puteam să o las să devină o haimana. De cîte ori i-am spus cum or să-și bată ceilalți joc de ea! În orice caz, cred că ceva tot a învățat de la mine. Ia te uită ce sus a ajuns, femeie cu carieră!

Iar acum e însărcinată. Foarte bine, Lula Ann. Dar dacă ai impresia că a fi mamă înseamnă doar gîngureli, cipici și scutece te înşeli. Foarte. Și tu și prietenul tău fără nume, sau soț, sau ce-o mai fi el. Oooh... Poți să-ți imaginezi... un copilaș... un copilaș....

Ascultă aici. Ești pe cale să afli ceva foarte important, să descoperi cum se învîrte lumea, cum funcționează și cum se schimbă totul din momentul în care devii părinte.

Noroc! Și Dumnezeu să-l ajute pe copil!

Textul a apărut în The New Yorker, 9 februarie, 2015 şi este un fragment din God Help the Child, Knopf, 2015.