Cum vă ţineţi dumneavoastră amintirile neplăcute în frîu? Cît de bine credeţi că reacţionaţi cînd vă confruntaţi cu memorii dureroase, pe care poate le-aţi uitat sau aţi crezut că nici măcar nu există? Uriaşul îngropat, noua carte a lui Kazuo Ishiguro încearcă să se ocupe cu acest subiect.

Acţiunea romanului are loc pe tărîmul Marii Britanii, pe vremea regelui Artur. Războaiele dintre britoni şi saxoni par să se fi calmat şi toată lumea pare să trăiască în pace alături de vecini şi prieteni. Dar se simte, chiar de la începutul cărţii, că ceva nu e în regulă.
Nu am aşteptat mare lucru de la o carte cu cavaleri şi cu întîmplări din lumea şi vremea lor aşa că am fost nu doar reticent ci chiar puţin agasat că, într-adevăr, mă voi apuca să citesc romanul ăsta. Faptul că un scriitor de genul lui Kazuo Ishiguro a pus mîna să scrie aşa ceva m-a surprins destul de mult. Dar şi mai mult am fost surprins cînd am văzut că după 30 de pagini citite nu prea aveam chef să pun cartea deoparte, chiar dacă am avut nevoie de ceva răbdare pînă ce limbajul şi stilul nu au mai fost o piedică în calea unei lecturi cursive. Pentru că limbajul e ceva aparte: pe vremea lui Artur se vorbea ceea ce este numită acum Middle English, şi care, la origine, a fost o limbă friziană. După cum spunea un lingvist, orice englez cu o broască în gură poate vorbi friziana. Dar Uriaşul îngropat nu este scrisă astfel ci într-un soi de engleză artificială, cu dialoguri pe care nimeni din vremea respectivă şi nimeni din vremea noastră nu le-ar folosi. Nu ştiu cum, dar tocmai limbajul acesta artificial chiar începuse să îmi placă şi parcă îşi găsea perfect locul într-o carte în care se vorbeşte despre uşurinţa cu care amintirile şi memoria se dezintegrează atît de uşor şi în care deseori răspunsurile din dialoguri conţin (just in case) şi întrebarea.
Aşa că, aproape imperceptibil, m-am găsit cufundat într-o cu totul altă lume şi, la fel ca cele două personaje principale – Axl şi Beatrice (soţ şi soţie de decenii întregi, care se iubesc încă şi au grijă unul de altul, care se poartă cu tandreţe unul cu celălalt) am luat-o pe drumuri vechi, neştiind unde voi ajunge dar sperînd că ceva extrem de important mi se va revela de-a lungul lecturii. Ar trebui poate de menţionat că relaţia dintre Axl şi Beatrice e ceva aparte şi nu se poate să nu simţi împreună cu ei şi să nu speri că vor încheia cu bine călătoria lor (aproape epică).
Povestea devine însă din ce în ce mai stufoasă şi, în loc să ma simt ghidat către un punct culminant, mi s-a părut uneori că mă voi rătăci printr-un desiş. Dar am continuat. Am continuat, în plus, chiar dacă dialogurile au început să îmi pară a fi o încrucişare între Un yankeu la curtea regelui Artur şi Monty Python sau între Beowulf şi Numele Trandafirului. Din cauza acestor asocieri mă surprindeam zîmbind din cînd în cînd şi uitam să iau în serios unele scene care, în sine lor, nu erau deloc distractive. De fiecare dată cînd cavalerul Gawain (un soi de Don Quixote avant la date) îşi făcea apariţia, imaginea cavalerilor ce spun NI din Monty Python and The Quest for the Holy Grail îmi sărea în faţă (sau cea a cavalerului negru din acelaşi film). Probabil că eram susceptibil să fac conexiuni de genul ăsta dată fiind “mitologia” generaţiei mele, dar cineva de talia lui Ishiguro ar şti cu siguranţă că genul ăsta de conexiuni nu ar putea fi evitate şi totuşi a optat pentru a le lăsa. Poate că efectul comic îşi are astfel rolul său în structura romanului.

Dar lăsînd distracţia la o parte, tema memoriei şi a uitării e prezentă în mod constant. Uneori oamenii par a uita cum să vorbească şi cum să se poarte unii cu alţii: Axl îşi cere scuze de la Beatrice (şi invers), chiar dacă nici unul nu îşi mai aduce aminte cu exactitate care anume a fost cauza supărării. Alteori încep un lucru şi termină altul. Părinţii uită de copii. Poveştile par a fi amestecate. Un soi de inconsistenţă e omniprezentă, ca şi cum întreaga lume ar fi acoperită de un văl prin care, pe ici colo, prin găuri mai mici sau mai mari se poate vedea “dincolo”. Axl şi Beatrice, chiar dacă nu îşi aduc aminte de unele lucruri par a şti unde este satul fiului lor pe care au de gînd să îl viziteze (ceea ce pune toată povestea în mişcare). Wistan, războinicul fără seamăn, care răpune zmei şi căpcăuni, care, de unul singur, ţine piept la zeci de soldaţi, nu uită un singur lucru: să urască. Gawain, unul din cavalerii regelui Artur, chiar dacă pare a-şi fi uitat datoria (uciderea zmeului) şi face totul ca acest lucru să nu se întîmple, ar avea motive ulterioare pentru comportamentul său (întoarcerea la zilele de glorie din vremea lui Artur). Şi chiar Axl – a uitat într-adevăr cine era?

Din punct de vedere istoric ştim că “ceva s-a întîmplat” atunci cînd, de la pacea şi calmul dintre britoni şi saxoni, s-a ajuns deodată la un conflict etnic de proporţii. Dar nimeni nu ştie ce a precipitat schimbarea asta. Se estimează că în jur de un milion de bărbaţi ar fi dispărut în vremea imediat următoare domniei lui Artur. Între 50 şi 100% din bărbaţii indigeni au dispărut. Tot felul de studii au încercat să dea un răspuns, iar cartea de faţă poate fi considerată contribuţia lui Ishiguro la punerea acestei probleme într-o lumină nouă. Răspunsul lui ar putea fi – ura. Ura faţă de britoni e ceea ce, de exemplu, Wistan îi cere protejatului său să nu uite şi care, ni se sugerează, va devasta întreaga ţără.

“Dacă voi cădea şi tu vei supravieţui, promite-mi un lucru. Că vei purta în inimă ura de britoni.” “Ce anume vrei să spui, războnicule? Care britoni?” “Toţi britonii, tînărul meu camarad. Chiar şi cei ce sînt buni cu tine.” “Nu te înţeleg războinicule. Trebuie să urăsc un briton ce-şi împarte cu mine bucata lui de pîine? Sau care mă salvează de duşmani cum de curînd a făcut-o bunul Sir Gawain?” “Sînt unii britoni care ne ispitesc respectul, chiar dragostea, ştiu asta foarte bine. Dar acum avem de-a face cu lucruri mai importante decît ce simţim unul pentru altul. Britonii, conduşi de Artur, au măcelărit neamul nostru. Britonii ne-au luat mamele – şi pe-a ta, şi pe-a mea. Avem o datorie să urîm fiecare bărbat, femeie sau copil din neamul lor. Aşa că promite-mi un lucru. Dacă voi cădea răpus înainte de a te învăţa meşteşugul de a fi războinic, promite-mi că vei avea grijă de ura aceasta şi că o vei purta mereu în inimă. Şi dacă ar începe să pîlpîie, aproape să se stingă, fă-te strajă şi ai grijă de ea pînă va începe din nou să ardă cu putere. Îmi promiţi lucrul ăsta, stăpîne Edwin?”

Measajul acesta e cît se poate de puternic şi mi-aş dori să fie înţeles ca atare. Dar, amestecînd în poveste căpcăuni, ştime şi zmei care nu sînt nimic altceva decît căpcăuni, ştime şi zmei mi s-a părut că romanul a pierdut din putere. Da, la vremea aia oamenii credeau în existenţa acester fiinţe (cum altfel ai putea trăi într-o lume în care viruşii sau bacteriile sau alte forţe naturale nu aveau loc şi totuşi consecinţele existenţei lor trebuiau într-un fel explicate?). Am fost, pe de o parte, dezamăgit să descoper că un căpcăun era într-adevăr căpcăun. Eram curios să vad cum va explica Ishiguro existenţa lor. Şi, pe de altă parte, am fost uşurat să îmi dau seama că autorul nu a găsit nici un echivalent, nici o explicaţie alternativă pentru o asemena fiinţă supranaturală. Un soi de “Aşa era pe vremea aia. Deal with it!”. Într-o scenă mai multe personaje ajung pe un platou şi văd acolo lucruri complet diferite: unul vede trupuri de căpcăuni mutilate, altul trunchiuri de copaci, altul corpuri mici de copii. Aşa că, ce era într-adevăr acolo? Fiecare trebuie să decidă singur. Existenţa fiinţelor fermecate nu poate şi nu trebuie să influenţeze felul în care noi înţelegem şi tratăm sentimentul ăsta ostil care este ura.
Ideea urii dintre popoare de etnie diferită face valuri în continuare, aproape ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat între timp. Să ne gîndim la analogia lui Trump Junior cu bomboanele Skittles şi refugiaţii sirieni: ai avea un castronel plin cu bomboane, dar trei din ele ar fi otrăvitoare. Le-ai mai mînca?
O analogie care nu sare prea departe de povestea lui Julius Streicher care a scris (printre multe altele, din păcate) o carte pentru copii în Germania nazistă şi în care micul Franz află de la mama lui cine sînt evreii:

“Oricum s-ar deghiza, sau oricît de prietenoşi s-ar da, afirmîndu-şi de mii de ori bunele intenţii, să nu îi crezi. Evreii sînt evrei şi rămîn evrei. Ei sînt ca otrava pentru poporul nostru.” “Ca ciupercile?”, întreabă Franz. “Da, copilul meu. Aşa cum o singură ciupercă otrăvitoare poate ucide o întreagă familie, tot aşa un singur evreu poate distruge un sătuc întreg, un oraş întreg, o naţiune întreagă.”

În cele din urmă trebuie să decidem singuri cine sau ce este uriaşul îngropat. Să fie doar ura dintre aceste două popoare care simţim cum creşte treptat şi care va duce la războaie sîngeroase? Să fie amintirile pierdute care ies din nou la suprafaţă? Sau să fie chiar moartea, care ne dezbină şi ne înstrăinează, care e imposibil de înţeles şi care îşi trimite luntraşul să îşi facă treaba cînd ne aşteptăm mai puţin?


Kazuo Ishiguro – The Buried Giant. Faber&Faber. 2015